Despre creionul roșu din copilărie, atenția selectivă și puterea de a vedea valoarea dincolo de greșeală.
Astăzi citeam o postare care mi-a rămas în minte. Nu atât prin ceea ce povestea, cât prin ceea ce am început eu să văd dincolo de ea.
Cineva publicase un mesaj cu un conținut valoros, un mesaj care ar fi putut deschide o conversație interesantă, poate chiar ar fi putut schimba perspectiva unor oameni.
Doar că, dintr-un motiv foarte simplu, pentru că persoana respectivă nu avea ochelarii la îndemână, strecurase o greșeală gramaticală. Acolo unde trebuiau doi „i”, scrisese unul singur.
Și ce credeți că s-a întâmplat?
Mai mult de jumătate dintre comentarii, povestea autorul, nu aveau legătură cu mesajul, cu ideea transmisă sau cu valoarea informației. Oamenii se opriseră la acel „i” lipsă.
M-am surprins gândindu-mă cât de familiar îmi este acest mecanism.
Și nu neapărat din mediul online.
Ci din viață.
Din relații. Din educație. Din felul în care ne privim copiii, partenerii, colegii și, poate cel mai dureros, din felul în care ne privim pe noi înșine.
Oare când am învățat să observăm atât de repede ceea ce este greșit și atât de greu ceea ce este valoros?
Gândul m-a dus înapoi, cu mulți ani în urmă, în clasele primare.
Mi-am amintit de caiete, de teme, de lucrări și de creionul roșu al învățătoarei.
Un caiet putea avea pagini întregi scrise corect, exerciții rezolvate bine, propoziții frumos construite. Dar privirea se oprea, aproape inevitabil, acolo unde apărea corectura.
O literă încercuită. Un cuvânt subliniat. Un rezultat tăiat.
Roșul acela devenea, uneori, mai vizibil decât toată munca depusă.
Nu spun că nu trebuia să fim corectați. Corectarea este necesară în învățare. Avem nevoie să știm unde am greșit pentru a putea progresa.
Dar mă întreb ce se întâmplă cu un copil atunci când atenția celor din jur se îndreaptă, în mod repetat, mai ales spre ceea ce nu a făcut bine.
Ce învață el despre sine?
Că poate face nouă lucruri bine și unul greșit, dar acel unul va atrage atenția?
Că aprecierea vine abia după ce nu mai există nimic de corectat?
Că valoarea muncii sale poate fi umbrită de o singură imperfecțiune?
Și oare câți dintre noi am dus această experiență mai departe, fără să ne dăm seama?
În adolescență, poate am început să ne comparăm cu ceilalți. Să vedem mai repede ce nu avem, ce nu știm, ce nu putem, ce nu arată suficient de bine la noi.
La maturitate, am devenit uneori chiar noi cei care ținem creionul roșu.
Îl folosim în relații, când observăm imediat ce nu a făcut partenerul, uitând câte lucruri a făcut.
Îl folosim cu propriii copii, când întrebăm de ce au luat opt, înainte să ne bucurăm de ceea ce au învățat.
Îl folosim la serviciu, când o singură greșeală ajunge să cântărească mai mult decât multe rezultate bune.
Și îl folosim cu noi înșine.
Poate ai avut o zi în care ai rezolvat zece lucruri, ai ajutat pe cineva, ai depășit o dificultate, ai făcut un pas important. Dar seara, când rămâi singur cu gândurile tale, îți amintești mai ales ceea ce nu ai reușit.
Și, fără să observi, începi ziua următoare cu senzația că ești în urmă, că nu faci destul, că mai ai ceva de reparat.
Aici mi se pare că începe una dintre cele mai importante conversații despre relația noastră cu propria energie.
Ce se întâmplă în creier când căutăm greșeala?
În psihologie există câteva mecanisme care ne pot ajuta să înțelegem acest comportament.
Unul dintre ele este biasul negativității, tendința prin care informațiile negative pot avea un impact psihologic mai puternic decât cele pozitive, în anumite contexte.
Creierul nostru este preocupat și de identificarea pericolelor, a diferențelor, a lucrurilor care nu corespund așteptărilor. Această capacitate ne-a ajutat să supraviețuim și continuă să fie utilă.
Dar nu orice greșeală reprezintă un pericol.
Și nu orice imperfecțiune anulează valoarea întregului.
Un alt mecanism este atenția selectivă. Din multitudinea de informații pe care le întâlnim, nu le procesăm pe toate în aceeași măsură. Atenția noastră este influențată de experiențe, așteptări, obiective și de ceea ce am învățat să considerăm important.
Dacă ani întregi ne-am obișnuit să căutăm ce nu este în regulă, este posibil să devenim foarte pricepuți la identificarea erorilor.
Dar asta nu înseamnă că am devenit la fel de pricepuți și la recunoașterea valorii.
Iar experiențele repetate de evaluare și critică pot contribui, la unele persoane, la dezvoltarea autocriticii, a perfecționismului sau a fricii de greșeală.
Nu creionul roșu, în sine, produce toate acestea. Contează contextul, relația cu adultul, felul în care este oferit feedbackul și semnificația pe care copilul o atribuie experienței.
Totuși, întrebarea rămâne:
Dacă am exersat atât de mult să vedem ce lipsește, cât am exersat să vedem ce există?
Din supraviețuire sau din resursă?
În întâlnirile mele și în comunitatea pe care o construiesc, revin foarte des la un exercițiu aparent simplu.
Îi invit pe oameni să observe ce a mers bine.
Ce au reușit.
Ce resurse au folosit.
Ce au descoperit despre ei.
Ce a fost valoros într-o experiență, chiar dacă rezultatul nu a fost cel așteptat.
Și uneori observ cât de greu le este să răspundă.
Când îi întreb ce nu a mers, răspunsurile vin repede. Au exemple, explicații, argumente, uneori povești întregi.
Când îi întreb ce a mers bine, apare o pauză.
De parcă mintea ar avea nevoie de timp să caute într-un loc în care nu este obișnuită să privească.
Iar pentru mine tocmai acolo începe o parte importantă a lucrului cu sine.
Pentru că, atunci când îmi văd doar lipsurile, risc să-mi organizez viața în jurul ideii că trebuie permanent să repar ceva la mine.
Să devin mai bună. Să mai învăț ceva. Să mai corectez ceva. Să mai demonstrez ceva.
Și ajung să mă mișc prin viață dintr-o stare de insuficiență.
Dar când încep să recunosc și ceea ce am construit deja, ceea ce știu, ceea ce pot, ceea ce funcționează în mine, se schimbă punctul din care pornesc.
Nu mai lucrez doar pentru a acoperi un gol.
Pot începe să construiesc și din ceea ce am.
Din competență. Din încredere. Din experiență. Din resursele mele interioare.
Eu numesc asta a face din prea-plin, nu doar din supraviețuire.
Nu înseamnă să ignor ce nu funcționează sau să mă conving că totul este minunat. Înseamnă să nu-mi reduc întreaga realitate la ceea ce trebuie corectat.
Pentru că un om care își recunoaște resursele poate avea mai multă disponibilitate să privească și ceea ce are de schimbat, fără să transforme fiecare greșeală într-un verdict despre propria valoare.
Cum ar fi dacă am schimba întrebarea?
Mă gândesc la câte conversații s-ar schimba dacă, înainte să spunem ce nu a fost bine, am încerca să vedem ce a fost valoros.
Dacă, în loc să întrebăm imediat „Unde ai greșit?”, am întreba și „Ce ți-a ieșit bine?”.
Dacă, înainte să corectăm un copil, i-am arăta că am observat efortul, curiozitatea sau progresul său.
Dacă, într-o relație, am începe să vedem și gesturile de grijă pe care obișnuința le-a făcut aproape invizibile.
Dacă, seara, înainte să ne reproșăm ce nu am terminat, ne-am întreba ce am reușit să ducem astăzi până la capăt.
Nu ar dispărea greșelile.
Dar poate am înceta să le mai oferim întreaga scenă.
Și mai este ceva ce mi se pare important.
Când văd valoarea în celălalt, nu îi fac doar lui un bine. Îmi antrenez și propria atenție să recunoască posibilități, sensuri, calități, resurse.
Nu este vorba despre a fi permanent pozitiv, despre a nega dificultățile sau despre a transforma aprecierea într-o obligație.
Este vorba despre a avea o privire mai completă.
Despre a putea vedea și greșeala, și omul.
Și imperfecțiunea, și intenția.
Și ceea ce lipsește, și ceea ce există.
Poate că este timpul să lăsăm puțin creionul roșu din mână
Mă întorc acum la postarea de la care a pornit toată această reflecție.
Un om avea ceva de transmis. Ceva ce putea fi util, interesant, valoros.
Dar pentru mulți dintre cei care au comentat, un singur „i” a devenit mai important decât mesajul întreg.
Și mă întreb câte lucruri valoroase pierdem în fiecare zi pentru că suntem prea ocupați să identificăm ceea ce nu este perfect.
Câte idei nu mai ascultăm.
Câți oameni nu mai cunoaștem dincolo de prima impresie.
Câte gesturi de iubire nu mai observăm.
Și câte dintre propriile noastre reușite trec neobservate pentru că mintea noastră este ocupată să caute următoarea greșeală.
Poate că nu avem nevoie să renunțăm la discernământ sau la spiritul critic.
Poate avem nevoie doar să le așezăm lângă o altă capacitate, pe care merită să o cultivăm conștient: aceea de a recunoaște valoarea.
Data viitoare când întâlnești o greșeală, înainte să o subliniezi cu roșu, oprește-te câteva secunde.
Privește întregul.
Întreabă-te ce a vrut omul acela să transmită, ce a construit, ce a oferit, ce ai putea primi dincolo de imperfecțiune.
Iar dacă omul acela ești chiar tu, încearcă să faci același lucru.
Pentru că nu tot ceea ce este imperfect este lipsit de valoare. Și nu tot ceea ce merită apreciat este lipsit de greșeli.
Poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem învăța la maturitate este să nu mai trăim cu ochii fixați doar pe ceea ce ne lipsește.
Ci să începem să vedem, cu aceeași atenție, și ceea ce avem deja.
