Sunt momente care ne zguduie fără avertisment.
O veste, un telefon, un nume pe care îl știam viu, cald, prezent… și care, dintr-odată, nu mai este.
În ultimele săptămâni, am primit două astfel de vești.
Oameni frumoși, oameni valoroși, oameni pe care îi cunoșteam.
Care au plecat.
Brusc.
Fără să mai apuce să spună „la revedere”.
Și m-a durut. M-a trezit. M-a făcut să mă întreb…
De câte ori am amânat o întâlnire? De câte ori am spus „vorbim săptămâna viitoare” și n-am mai vorbit? De câte ori am ales să răspund unui e-mail, în loc să răspund unui om?
* Conexiunea e hrană pentru suflet. Dar nu se păstrează singură.
Trebuie să alegem, din nou și din nou, să fim acolo.
Să spunem:
– „Hai să ne vedem totuși.”
– „Am zece minute, dar aș vrea să ți le dau.”
– „Îmi este dor de tine. Ce-ar fi să ne auzim?”
Pentru că timpul nu ni se dă înapoi.
Și nici oamenii.
*Viața nu este făcută din marile evenimente.
Este făcută din întâlnirile acelea aparent „banale”, din drumurile scurte până la cineva drag, din cafele băute fără grabă, din „te sun doar să-ți aud vocea.”
Din râs, lacrimi, priviri, tăceri împărtășite.
Acolo ne trăim, de fapt, viața.
Nu în proiecte. Nu în deadline-uri.
Ci în oameni.
* Aș vrea să-ți las un gând simplu:
Nu aștepta să fie timp. Fă-l!
Nu aștepta să fie momentul potrivit. Creează-l!
Nu aștepta să pierzi pe cineva, ca să-ți amintești cât de mult conta.
Scrie acel mesaj.
Fă acel drum.
Sună. Îmbrățișează. Întreabă sincer: „Cum ești?”
Stai. Ascultă. Rămâi prezent(ă).
* Pentru că, până la urmă…
Viața nu este despre cât ai trăit.
Ci despre cât ai fost acolo – cu sufletul – pentru cei care contează.