*Adevărul este că noi, oamenii, suntem conectați unii de alții, unii cu alții.
Prin iubire, dar uneori, și prin ură…prin respingere, prin suferință.
Și chiar atunci când relația se rupe, emoțional… nu plecăm cu totul.
Rămânem acolo, în adâncuri, legat de cealaltă persoană, energetic.
De ce oare?… ca să demonstrăm ceva. Să „plătească” pentru ce nu a fost.
Pentru că nu ne-a iubit, pentru că nu ne-a ales., pentru că ne-a lăsat în frigul dintre „aproape” și „niciodată”.
* Și atunci facem ceva ciudat:
-Nu vrem să ne fie bine.
-Nu vrem să ne vindecăm.
-Nu vrem să ne ridicăm cu adevărat.
Pentru că, undeva înăuntru, gândim:
„Dacă eu am suferit din cauza ta… atunci măcar să știi, să vezi, să te doară.”*
Nu o spunem cu voce tare.
Dar o trăim!
Ne sabotăm liniștea, sănătatea, bucuria.
Doar ca să rămânem în acel fir nevăzut de durere comună.
Este ca o răzbunare subtilă:
*Dacă nu pot avea iubirea ta, atunci poate că-ți pot da vina mea, nefericirea mea, slăbiciunea mea.
Să te doară că nu mi-e bine.
Să simți, într-un fel, că ești responsabil(ă).
Sună dur?
*Poate.
Dar este real, este uman și este mai frecvent decât ne dăm voie să recunoaștem.
* Dar eliberarea nu vine din „să simtă și el/ea ce simt eu”.
Eliberarea vine când spui:
„Durerea mea nu mai este despre tine.”
„Aleg să mă vindec chiar dacă tu n-ai știut să mă iubești.”
„Aleg să-mi fie bine, pentru că merit. Nu pentru că vreau să-ți arăt ceva.”
Atunci, firul se rupe! cu înțelepciune, cu adevăr, cu pace.
* Ce-ar fi să nu mai rămânem în relații doar ca să ne răzbunăm prin tristețe?
Să nu mai folosim suferința ca formă de comunicare?
Ce-ar fi să alegem să ne facem bine pentru noi, nu pentru ceilalți?
Pentru că iubirea reală nu cere dovezi.
Iar vindecarea reală… nu se face în ciuda nimănui.
Se face în numele nostru